O poveste simplă de viață

Povestea mea nu este dramatică și nici emoțională. Este doar o poveste banală de viață, așa cum e povestea multor mame și a copiilor lor din România. Am ales să scriu despre ea nu pentru vă impresiona emoțional, ci pentru a vorbi despre soluții.

Sunt mama a trei băieți minunați. Pentru unii e wow, pentru alții e săraca, pentru mine e viața și doar atat, cu bune și rele. Dintre cei trei mușchetari, mijlociul m-a obligat și mă provoacă în continuare să-mi testez mereu limitele și să văd universul altfel. Nimic din ceea ce știam nu s-a potrivit în cazul lui. Și a trebuit să învăț, să lupt cu mine și cu cei din jur pentru dreptul lui de a fi „altfel”.

Nu-i mai dau nici un nume acestui altfel, pentru că nu are tehnic nici un nume, are doar simptome care te duc la exasperare. Primele au apărut în clasa I, când fiul meu părea incapabil să-și gestioneze lucrurile, temele, relațiile. Zilnic, învățătoarea îmi spunea ce nu putea face, ce uita acasă sau la școală, ce greu era să-l țină într-o activitate. Era obosită și sătulă să mai facă vreun efort într-o clasă cu treizeci de copii. Iar eu, mama perfecționistă și premiantă am luat-o personal ca și cum eu eram de vină. Cert e că primul lui an de școală a fost un coșmar cu o învățătoare castratoare și o mamă neputincioasă și veșnic în defensivă, care încerca în fel și chip să o scoată la capăt.

Am făcut greșeala ignoranței de a privi un copil din perspectiva unui șablon tipic, prin ochii unei învățătoare tipice, care educa copiii după o matrice. Ei bine, fiul meu se încăpățâna să intre în acea matrice. Și acum e la fel. Diferența e că atunci eram disperată, iar acum îmi dau seama cât de creativ este în ceea ce gândește și face și că sistemul românesc de învățământ e bolnav.

În clasa a II-a lucurile deja deveniseră o problemă majoră: calificative mici, eu chemată frecvent la școală, multe reproșuri din partea mea și un copil fără bucuria copilăriei. El ura școala, ura temele și îi era frică de moarte de învățătoare. Eram disperată și nu vedeam nicio direcție. Mă durea frustrarea lui, mai mult decât pot eu acum să exprim în cuvinte.

Răspunsul la frământările mele a venit într-un mod complet neașteptat. Lucram în acel moment într-o instituție publică, într-un birou ce acorda finanțări nerambursabile ong-urilor și asociațiile nonprofit. Într-o zi am citit un proiect al unei asociații care propunea cursuri susținute de psihologi, specialiști ai asociației pentru învățătorii care lucrează cu copiii cu ADHD, dizlexie și alte tulburări de învățare. Citeam simptomele descrise și nu-mi venea să cred … regăseam 90% din cele ale băiatului meu. În sfârșit aveam un răspuns…

Ce a urmat? Lupta mea și a fiului meu pentru a ieși la lumină. Am sunat la asociație și am găsit un psiholog specializat în Olanda care vorbea și aplica tehnici moderne de psihoterapie comportamentală pentru copiii cu ADHD, dizlexie și alte tulburări de învățare. Fiul meu  a fost evaluat psihologic și psihiatric și am trecut la partea cea mai dificilă, cea  de schimbare comportamentală la școală. Timp de câteva luni a avut un psiholog lângă el la ore, plătit de mine, care învăța și-l dirija în procesul educațional. Știți ce a fost mai greu?

1175016_524004947681478_32630782_n
sursa:https://www.facebook.com/parintiiadhd

Să lupți cu mentalitățile idioate din sistemul educațional românesc care nu oferă nici sprijin instituțional și nici oameni dornici să învețe să lucreze cu copiii altfel.  Fiul meu a recuperat treptat informația pierdută și lucrurile au intrat pe un făgaș normal. Paralel mergea la ședințe de terapie specializate care-l ajutau să se echilibreze, să-și gestioneze frustrarea și agitația, să interacționeze cu ceilalți și să asculte înainte de a vorbi. Sună frumos … dar e un efort de ani de zile cu rezultate abia vizibile. Și azi, adolescent fiind are aceleași simptome, doar că și le gestionează mai bine.

Povestea fiului meu nu este o poveste de succes. Este povestea unei lupte continue cu niște date biologice unice. Povestea lui este povestea a mii de copii din țara asta care nu au nicio șansă la educație.

Plecând de la experiența mea personală, m-am implicat cu tot sufletul și resursele mele în Asociația Pași Înainte, singura din țara care se ocupa de aceasta problematică a inadaptării școlare și sociale a copiilor cu ADHD, dizlexie și alte tulburări de învățare, iar numărul părinților care apelau la ajutorul nostru era foarte mare. Treptat asociația a devenit una a părinților copiilor cu ADHD și o familie mai mare în care sprijinul emoțional era de neprețuit.

183938_375116459236995_1935820909_n
sursa: Asociația Pași Înainte

Azi, asociația Pași Înainte nu mai există. Părinții care au inițiat-o și susținut-o au plecat în diverse zări, iar copiii noștri sunt adolescenți acum. Nu am știință să mai existe o astfel de asociație în țară, în ciuda faptului că numărul copiilor afectați de aceste tulburări neorologice este din ce în ce mai mare. Numărul meu de telefon a rămas pe diverse surse de informare și săptămânal mă sună câte-o mamă disperată care-mi amintește de mine cea de demult. Mă opresc din tot ce fac și vorbesc cu ele, le spun ce să facă și mai ales, le dau speranță. Le vorbesc despre frumosul meu fiu care visează la descoperiri mărețe și gândește teorii revoluționare, care are un coeficient de inteligență peste medie și care se plictisește îngrozitor să scrie, să citească sau să meargă la școală. Și mai sper că poate toate ideile și experiența mea și-ar găsi locul potrivit într-o asociație care să facă ceva mai mult decât am reușit noi cândva…poate chiar cu ajutorul companiei AVBS Credit.

10-aniversar-AVBS-Credit.jpg

 

Voichita Ioana Bondor

„Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018, la proba sponsorizată de brokerul de credite – AVBS Credit: www.avbs.ro, compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România, după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar. Visează… Obține cu AVBS!”

 

 

Reclame

7 gânduri despre &8222;O poveste simplă de viață&8221;

  1. Madi 16 apr. 2018 / 10:06

    Am si eu un copilas cu ADHD printre apropiati si stiu ce spui. E greu sa tii acesti copii concentrati intr-un invatamant ‘standard’ si e trist cand tu constientizezi ca ei de fapt sunt foarte inteligenti, poate prea inteligenti pentru ritmul in care se desfasoara orele de clasa. Am avut de asemenea sansa sa fac o perioada meditatii la matematica cu 2 copii diagnosticati cu ADHD, ca forma de voluntariat, eu nefiind de formatie cadru didactic. Vreau sa spun ca desi empatizam cu cei 2 copii si le intelegeam problema, nu stiam cum sa ma port cu ei sau cum sa prezint problemele astfel incat sa ii mentin interesati. Mi-era clar ca ei pot, doar ca nu vor. Pledoaria ta este, din cate inteleg, pentru renasterea unei organizatii de suport a parintilor. E foarte util asa ceva, e primul pas. Dar urmatorul cred ca ar trebui acela de a include in cursurile de specializare a invatatorilor si profesorilor generatiei de maine notiuni elementare despre acest ADHD care, dupa cum anunta unii specialisti, va fi din ce in ce mai intalnit in viitor. Profesorii de maine ar trebui sa fie in egala masura psihologi si sa aiba cunostintele de a-si adapta metoda in functie de profilul copilului.

    Apreciază

    • voichiţa bondor 16 apr. 2018 / 7:30

      Mulțumesc pentru feedback. Da, pledoaria mea este pentru un alt tip de educație adaptata nevoilor acestor copii. Din păcate ei sunt marginalizați și neadaptati sistemului nostru de educație.

      Apreciază

  2. Daniela 19 apr. 2018 / 3:05

    Curiozitatea m-a împins catre articolul tau…
    Ca si Madalina, am si eu o prietena a carei fetita a fost diagnosticata cu „Sindromul hiperactivitatii”. A crescut acum, are si cont pe Facebook.
    Avea doar 6 anisori când am cunoscut-o. Mi-era draga, pentru ca era inteligenta si frumoasa. Era (si este) singurul copil al prietenei mele. Îmi spuneam, la început, ca este prea rasfatata, îi reprosam mamei ei ca îi da prea multa atentie (mi se parea exagerata), ca o sa i se urce-n cap, ca o s-o joace asa mereu. Mergeam împreuna sa o luam de la scoala, desi, la noi, orice copil de varsta ei ar fi venit singur acasa. Pe drum sarea coarda, uneori mergea pe skateboard, alteori o lua, pur si simplu, la fuga… si noi, ditamai femeile, dupa ea.
    Am aflat târziu ca avea ADHD. Nu stiusem pâna atunci de aceasta tulburare.
    Fetita e domnisoara deja, cum spuneam mai sus, dar mama ei, prietena mea, a îmbatrânit 30 de ani în 10. Este la limita puterilor. Nu stiu daca as fi rezistat.
    De aceea, va înteleg lupta, disperarea, oboseala… Pe de alta parte, va apreciez enorm eforturile si tenacitatea. Sunteti mame eroine, fara dar si poate!

    Apreciază

    • voichiţa bondor 19 apr. 2018 / 4:40

      eroii sunt ei pentru ca nu au nicio vina si sunt de cele mai multe ori marginalizati la scoala si in societate. pe asta cu prost crescut am auzit-o cel mai des. cand ai trei copii si doar unul diferit, argumentul acesta nu are niciun fundament. daniela, ma bucur ca m-ai vizitat pe blog si sper sa ne cunoastem la gala

      Apreciat de 1 persoană

      • Daniela 19 apr. 2018 / 8:50

        Sigur. Ei lupta alaturi de voi… concomitent cu voi. Ma refeream doar la faptul ca, la o vârsta înca frageda, ei nu sunt atât de constienti ca au nevoie de atentie speciala (si infinita rabdare), asa încât trec mai usor prin fazele cele mai accentuate ale tulburarii. Din ce stiu, tulburarea se manifesta mult mai mult devreme, în copilarie, decât în adolescenta si maturitate.
        Apoi, o chestie si mai deranjanta este atitudinea adultilor (educatori, profesori si parinti), pentru ca de la ei învata si copiii sa se manifeste diferit.
        Voichita, din pacate eu nu pot sa ajung la Gala asta. Locuiesc în Germania si nenorocul face sa am si niste complicatii la picior (în urma unei fracturi). Sunt înca în tratament aici. Sper, însa, sa ne vedem cu alta ocazie sau la urmatoarea Gala. 🙂

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s