Clujul, satul meu drag!

Clujul meu drag, parcă ai rămas blocat într-un timp al uitării!

Citesc că ai ajuns model pentru unii și alții, îmi spun mulți că ești pe val, că cei ce te conduc sunt speciali și chiar aș vrea să fie așa, pentru că ești prima mea iubire, orașul meu natal. Am crezut mereu în tine și te-am lăudat …prima bugetare participativă din cartierul meu, primul oraș cu o strategie de dezvoltare în care e implicată întrega comunitate și multe altele.

M-am întors acasă pentru câteva zile și mi-am revăzut locurile copilăriei mele cu nostalgie, dar și cu multă durere. Prea multă indiferență acolo unde ar fi trebuit să văd evoluție. Primul exemplu: școala mea generală nr. 6 de pe strada Meziad.

Pentru mine a fost școala unde m-am format ca om: cu o locație ideală, lângă pădure, ceea ce permitea profesorilor să facă ore de sport, biologie sau desen într-un cadru natural ideal, cu laboratoare de fizică sau chimie complet dotate, cu profesori excepționali (nu mă feresc de cuvinte) precum d-na Iancu, profesoara de matematică, d-na Ilea, profesoara de română, d-l Cucu, profesorul de biologie, d-l Simon, profesorul de chimie, d-na Horvath de desen). Azi e o ruină. Cu greu, printre crengi și buruieni, mai poți crede că acolo, acum 30 de ani a fost o bijuterie de școală generală. Știam că a devenit sediu de poliție, iar mai apoi locația unei școli de șoferi. Azi e doar o amintire dureroasă pentru mulți copii ai Mănășturului care au învățat acolo.

M-am plimbat prin pădurea copilăriei mele cu nostalgie. Pentru toți cei din zona, pădurea de lângă blocuri a făcut parte integrantă din viața lor. Era o zi senină de primăvară cu mult soare și ciripit de păsărele. Aleile vechi din pădure, pe care le știu din copilărie au rămas aceleași. Chiar și copacii par încremeniți în aceleși forme. La fel și gunoaiele rămase după locuirea temporară de a familiilor de romi de la marginea pădurii.

Am ieși din pădure în zona cunoscută de clujeni La terenuri. E locul unde am învățat să joc baschet, unde mi-am scos copiii la mișcare și unde și ei, la rândul lor s-au jucat.

La terenuri este o ruină. Tot ce era aparat de joacă pentru copii a dispărut, din băncile de altădată au rămas doar niște cioturi de beton, panourile de baschet stau să cadă, iar vegetația s-a întins sălbatică peste tot. Aici se joacă copiii orașului viitorului, modernului Cluj? Nici măcar o alee betonată de trecere spre zona blocurilor nu a apărut. Aceleași șanțuri pline de noroi printre casele recent apărute ca ciupercile după ploaie.

Știu și eu de multele promisiuni de expropriere a terenurilor și de modernizare a locației. Le știu de 5 ani. Nu le mai cred. Mănășturul meu arată ca un sat uitat de vreme. O spun cu tristețe. Cu garajele sale inestetice de pe Parâng, cu podul acela vechi de trecere spre terenuri năpădit de vegetație, am sentimentul că timpul s-a oprit în loc pentru mănășturenii mei.

Am văzut și noul parking auto construit pe strada Moldoveanu, dar în același timp am văzut că cetațenii tot pe iarbă își lasă mașinile, ca acum 10 ani când nu aveau unde parca. Nimic nou sub soare.

Mi-am luat bilet de tren la întoarcere și mi-am calculat timpul de ajuns cu tramvaiul din mănăștur la gara intr-o zi de duminica de maxim o ora. În stația de tramvai de la capatul liniei era pustiu. Niciun călător, niciun tramvai. După 10 min încep să-mi pun întrebări: oare mai circulă vreun tramvai pe aici? Dau un telefon și sunt asigurată că da, circulă, dar mai greu. Am stat 20 de minute așteptând să văd un tramvai, orice culoare, orice direcție, tramvai să fie. Într-un final a apărut unul, modelul vechi care abia se deplasa. M-am urcat în grabă și m-am așezat la geam să admir peisajele orașului. Alunecarea lui pe șine … a fost înceată spre foarte înceată. Fără niciun trafic deranjant, la ceas de amurg de dumnică, tramvaiul meu se deplasa agala în ritmul său firesc: 40 de minute de legănare, dulce legănare. Am ajuns la limită la gară, înainte să-mi plece trenul.

Nu pot să nu observ și lucrurile bune, iar gara din Clujul este un astfel de exemplu. E complet altceva față de acum 5 ani. Și da, am regăsit trecerea de pietoni de la Complexul Sirena exact acolo unde au cerut mănășturenii să fie pusă. Oamenii sunt la fel de zâmbitori și cu o amabilitate puțin încremenită și ea în timp, nativă și de bun simț pe care nu o regăsești în altă parte.

Dar unde e Clujul modern din prezentările PR-ul politic? Mănășturul meu a rămas același sat uitat de timp și cred că merita mai mult.

Reclame

Autor: voichiţa bondor

cuvintele vindecă, cuvintele mângâie, cuvintele fixează în clipă efemeritatea gândurilor şi emoţiilor...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s