Filmul de dragoste între comercial și artă

Mi-am început anul cu un dor de filme de dragoste și am optat, mai întâi, pentru cel mai lăudat film al momentul A star is born. 

Industria  americană de film știe să promoveze orice rahat și să-l împacheteze frumos, iar speranțele mele de emoție și relaxare la acest film s-au destrămat rapid. Scenariul nu are niciun sens pentru mine, dar am înțeles că vedetele de la hoolywood se regăsesc în povestea asta simplă și fără sens. Un partener alcoolic și dependent de droguri se hotărăște să se sinucidă tocmai când iubita/nevasta are succes la public și devine star. Iar ea stă, cu ochii ei veșnic mirați, tot cântă despre marea ei iubire.

Unii s-au apucat să-i zică cântăreței lady gaga că e mare actriță și joacă natural. Eu n-am rezistat să văd filmul până la final din cauza mirării ei constate că există în viața ei și în rolul acesta. Groaznic de falsă în toate ipostazele!

Mulți consideră că Bradley Cooper face un rol bun și chiar cântă bine din voce și chitară. Brozat forțat și cu un stil de vorbire scuipat (care ar imita genul cowboy) personajul creat de mr. Cooper pe alocuri e credibil, dar de cele mai multe ori pare construit pe un singur tipar clișeistic al ratatului și cam atât.

Am citit că filmul este al nu știu câtelea remake, cel mai cunoscut fiind cel cu Kris Kristofferson și Brabra Streisand. Chiar și modelul de non-frumusețe feminină cu nasul mare e din aceeași poveste. Dar ce diferență mare!

Garantat însă mr. Cooper va obține succesul de casă scontat pentru că știe să-și vândă marfa. Cei mai mulți consideră că filmul va lua oscarul pentru coloana sonoră. Fără să-i vad fața starului feminin cred că muzica merită ascultată. Dar cam atât…

Deci un film care mi-a consumat timpul degeaba și eram cât pe ce să renunt la ideea de a mai vedea un film de dragoste de calitate, dar am făcut o a doua alegere mai inspirată: Cold War.

Este un film polonez din anul 2018, filmat în alb și negru, de o frumusețe artistică ce mi-a amintit de filmele de artă din tinerețea mea. Tema filmului e aceeași: dragostea, dar scenariul e atât de natural dezvoltat, de neașteptat, de nuanțat, de specific anilor războiului rece din zona noastră geografică. Imaginile din film sunt superbe, iar faptul că le-am văzut pe videoproiector a sporit și mai mult impactul lor. Aveam tendința să opresc aparatul pentru a memora o imagine, un cadru …

Actorii sunt frumoși, cu trăsături ce-mi amintesc de rafinamentul franțuzesc al anilor 60/70. Un el și o ea cu o capacitate extraordinară de a transmite stări și emoții complexe, de o finețe imperceptibilă. Incredibil de frumos acest film! Nu știu câți dintre voi o să-i dea o șansă acestui film, dar eu vi-l recomand din toată inima.

Iar dacă faceți greșeala să vedeți cele două filme în aceeași zi ca mine, doar închideți ochii la final și veți simți că adevărata stea este atrița Joana Kulig, cu vocea și dansul ei electrizant, versatibilă și cu o mie de transformări pe parcursul filmului.

Îmi doresc din tot sufletul ca oscarul pentru film străin în acest an să ajungă la Pawel Pawlikowski și al său minunat Cold War.

Și uite cum s-a schimbat toată starea mea proastă după un film comercial de tot rahatul într-una plină de inspirație și drag pentru filmul de artă și pentru frumos. E diferența dintre industria americană de film și filmul de artă (de cele mai multe ori neamerican).

God bless art films!

Bohemian Rhapsody – filmul

Am ales să văd un film în ziua de Crăciun împreuna cu băieții mei. Știu că nu sună a tradițional, dar a fost măcar din categoria familie reunită. Bine, nici asta în totalitate, căci mezinul a ales alt film, refuzând din start un film cu muzică. Mai trebuie să treacă ceva timp până va înțelege și el cum e cu muzica de calitate…

Filmul Bohemian Rhapsody e un film ce merită să fie văzut în cinema și își merită toți banii dați pe bilete. Experiența auditivă și senzorială este cu totul alta într-o sală de cinema decât acasă. Muzica Queen, experința de concert live reprodusă în film sunt extrem de bine realizate, tehnic vorbind. Chiar și numai pentru asta, filmul merită văzut! Am citit că prima zi de filmare a început cu scena concertului LIVE AID din 1985, considerat cel mai bun concert live din toate timpurile, scenă finală a filmului. Nu-mi pot imagina o presiune mai mare ca aceasta! Și au reușit.

Ca spectator care știa concertul și muzica celor de la Queen am fost impresionată de asemănarea reproducerii concertului. Rami Malek, interpretul rolului lui Freddy Mercury e un actor extrem de versatil și cu multe abilități artistice, ce-mi amintesc mult de Eddie Redmayne ca vulnerabilitate și stil de joc actoricesc. Mulți consideră că a făcut un rol magistral ce merită a fi recompensat cu un Oscar. Și eu cred că a făcut un rol fantastic, extrem de dificil și având o presiune imensă pe umerii săi. Are o expresivitate a ochilor care te fascinează și de multe ori l-am crezut în povestea asta despre Freddy Mercury și trupa Queen.

Am lăcrimat și am cântat toate piesele cunoscute ale celor de la Queen ca toți ceilalți spectatori din sala de cinema. Cred că ne era de fapt dor de puțină muzică bună din anii adolescenței noastre. Partea bună e că și băieților mei le-a plăcut filmul și muzica celor de la Queen și cred că e cel mai important beneficiu al acestui film pentru generațiile următoare.

Revenind la film, i-a lipsit ceva, mai ales în momentele sale de tensiune și dramatism. E drept că nici scenariul filmului nu a fost prea ofertant, destul de liniar și previzibil. Eu personal nu l-am descoperit pe Freddy Mercury în acest film, deși l-am căutat cu atenție.

Am ieșit de la film cu această senzație ciudată că a lipsit ceva și nu putea spune exact ce. Acasă, printre activitățile mele casnice, am reascultat concertul Queen de 20 de minute de la LIVE AID din 1985 care a făcut istorie, am urmărit interviurile lui Rami Malek legate de acest rol și am adormit cu interviurile lui Freddy Mercury pe care le-am găsit pe youtube.
Omul care a sfidat toate regulile sociale și care exploda de forță pe scenă era cea mai timidă, complexată și neadaptată ființa umană. Și avea un simț al umorul, tipic englezesc absolut remarcabil, pe care nu l-am regăsit în film. Nu acorda interviuri convenționale și ca orice timid era destul de ofensiv, ca să-și ascundă complexele. Era inteligent și se juca cu reporterii destul de frecevent punându-i în dificultate. Era atât de altfel…

S-a consumat precum se consumă toți neadaptații în excese și vicii, dar a lăsat ceva genial în urma sa: muzica și interpretarea sa originală de neegalat. Acolo e Freddy, când ni se face dor de el.

filme și platitudini…

M-am trezit din întâmplare în fața unui film al regizorului Luc Besson din 2014  Lucy . N-am știut cine a regizat filmul până la final, dar asemănarea cu filmul nikita a fost destul de izbitoare. Diferența mare este de interpretare a personajului principal feminin, zic eu..

Poate sunt subiectivă, dar comparația cu jocul fragil și puternic în același timp a Annei Parillaud nu se poate face. Am compara mere cu pere. Johansson e doar sexy și atât. Bun și așa pentru cei mai mulți.

Scenariul este extrem de prost și fără noimă, doar imaginile artistice mi-au amintit de Besson, cel de demult, copilul terbil al cinematografie franceze, pierdut undeva pe drum…

images

Printre multele platitudini și scene fără noimă, am găsit o prezentare așa zis științifică ținută de Morgan Freeman despre creierul uman: faptul că-l folosim în proporție de 15 %.  Cu vocea lui freeman chiar și această idee, fără nicio legătură cu realitatea te prinde. Și crezi, visezi, te lași purtat de miturile holywoodiene…ca-n filme. În rest bătăi, violență, sânge și sexy eroina.

După acest film am rămas cu aceeași antipatie fața de Johansson și cu o singură idee viabilă din toată povestea scenaristului:

omul e preocupat mai mult de a avea decât de a fi

În ceea ce-l privește pe Besson, încă mai sper la ceva mai bun…

 

 

Mulțumesc, mister Robert Powell!

Aseară am revăzut o secvență din Jesus of Nazaret a lui Franco Zeffirelli, un film realizat în 1977. L-am revăzut cu mult drag. Mi-a amintit de anii tinereții când săptămâna patimilor era însoțită inteligent de scenele acestui film.

Aseară, filmul rula cu secvența trădării lui Isus de apostoli înainte de miezul nopții din realitatea vieții mele. O nesincronizare care arată cât de puțin contează pentru cei care fac programele de emisiuni/filme la TV ! Sunt convinsă că publicitatea a contat mai mult. M-a indispus acest dezinteres.

Revenind însă la film, îl regăsesc la fel de impresionat în ciuda trecerii timpului, iar interpretarea lui Robert Powell cred că depășește simpla interpretare actoricească. M-a fascinat povestea acestui actor britanic destinat acestui rol pentru totdeauna. Am citit diverse detalii mai mult sau mai puțin interesante despre el, omul ateu și el, actorul care nu a mai putut ieși din imaginea sa de Isus din mentalul colectiv. Pentru actorul Robert Powell a însemnat finalul carierei, pentru umanitate însă a contat enorm interpretarea sa autentică.

Am găsit poza sa actuală la cei 73 de ani și mi-a plăcut atât de mult încât o împărtășesc cu voi. A îmbătrânit frumos și dincolo de toate poveștile despre el, a lăsat ceva absolut remarcabil în urma sa. Sărbători luminate!

84ee7194c1bc712e034107c0b1face8d--thats-entertainment-ireland-1087228538.jpg

Thank you, mister Robert Powell!

Voichita Ioana Bondor

No country for old man!

E titlu unui film celebru, dar e și concluzia zilei mele de azi.

Cum e să fii imaginea Protv și ProFM ani de zile și să ajungi să te refuze TVR ca înlocuitor a lui Mircea Radu într-o mega producție de succes marca Marina Almășan?  Drumul lung dintre cele două extreme înseamnă o viață de om. A unuia care a îmbătrânit și a murit.  Nu contează numele, contează ideea.

Suntem o societate care nu-și acceptă îmbătrânirea și înțelepțirea. Refuzăm bătrânețea ca pe o boală. Ne lăsăm bătrânii să moară încet, săraci și inutili. Avem o cultură centrată pe producția banilor. Ești util, atâta timp cât produci! Nu mai produci, pa și pusi!

Mă disperă ipocrizia aceasta inutilă de după…

Andrei Gheorghe a fost liderul unei generații PROTV. Enervant și critic, brutal și nonconformist a făcut istorie într-o perioadă când PROTV și PROFM făcea istorie. Nu mi-a fost simpatic niciodată, dar pot să recunosc că nu trecea niciodată neobservat. Te provoca. Să gândești, să-l contrazici, să ripostezi, să fii…

Realitatea e la fel de urâtă ca și starea sumbră din filmul fraților Coen.

Voichita Ioana Bondor

 

strategia #metoo

A fost un moment delicat după alegerea lui Trump în funcția cea mai influentă a lumii care ar putea explică multe din necunoscutele acestor vremuri. Discursul antitrump al holywoodului de la decernarea premiilor Oscar a fost o declarație de război.  Mesajul lui Trump a fost pueril atunci luându-se de Meryl Streep ca un copil supăracios. N-a avut efectul dorit. A fost 1-0 la zero pentru hollywood. Au râs de el…dar știți cum se spune: cine râde la urmă râde mai bine!

Părerea mea este că ceea ce se întâmplă acum în industria americană de film este răspunsul domnului Trump: strategia #metoo e ideală pentru a deschide cutia pandorei într-o lume a pornografiei, drogurilor, pedofiliei și sexului. E o lume atât de coruptă încât va muri încet încet pe limba ei. Se vor vinde unul pe altul precum iuda, fiecare își va aminti vreun episod traumatizant din viața lor viciată de alcool și droguri. Vor cădea unul câte unul …precum piesele de domino.

De unele căderi ne vom bucura, la altele vom suspina … kevin spacey rămâne însă un mare actor, iar house of cards unul dintre cele mai bune seriale tv realizate vreodată.

Interesant este  propagarea la noi a discursului #metoo care a ricoșat cu succes în industria muzicală românească și la doua creatoare de conținut media urmărite în drum spre casa de vreun nebun. Nimic relevant. Doar ridicat de poale în cap menit să le crească vizualizările și cota pe piață.

Continuarea e previzibilă…

 

 

film și viață…sau invers

În nebunia asta de destăinuri #metoo, mă trezesc și eu de dimineață să vă recomand un film despre prietenia dintre un bărbat și o femeie. Mă scuzați că nu e cu viol și hărțuire, nici măcar cu scene de sex nu e și totuși e un film care te emoționează la un alt nivel. Au britanicii un fel special de a spune povești frumoase, cu un umor rafinat și cu un joc actoricesc impecabil.

Filmul se numește „Victoria si Abdul” (2017) și e o poveste simplă despre umanitate și o actriță Judi Dench remarcabilă la cei 82 de ani ai ei. Să mai zică cineva că vârta este un impediment să obții roluri mari în cinematografie!

Citeam despre omul Judi Dench și nu poti să nu-i admiri frumusețea și pofta de viață care o fac mai tânără decât mulți tineri din jurul meu care au un sfert din vârsta ei. E autentică și asumată și în viață și în rolurile pe care le face. Mă întristează prin comparație bătrânețea și blocajele celor tineri cu care interacționează eu zilnic și care nu pot ieși din clișee nefertile din comoditate și frică de schimbare. Tinerețea e o stare să spirit nu mai este pentru mine o expresie fără sens. Cu cât trece vreme cu atât o înțeleg mai bine! Din avantajele maturizării…