o zi cu înțelesuri fără de înțeles

O zi cu ceață și frig ce te înfioară. O zi leneșă ca mine, cu gust amar și multe lucruri fără sens.

Spectacolul morții unei actrițe ajunsă la senectute. Dramă totală, delir mediatic, lacrimi de crocodil… Totul din cauza ratingului construit pe emoțiile primare ale abulicului spectator.  Dezgustător spectacol ! Am stat buimacă căutând un sens în ceea ce vedeam și greu l-am găsit. L-am văzut chinuidu-se de durere pe colegul ei de scenă, cel care și-a dorit atât de mult să trăiască încât a luat șansa unui tânăr la viață. Pentru cei care nu știți povestea vă reamintesc:  http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/alexandru-arsinel-1_5239e6e1c7b855ff569a959a/index.html.

Culmea e că a primit ce voia:o să trăiască și o să-i îngroape pe toți cei dragi!  Perversă pedeaptă aș zice, dar cine sunt eu să înțeleg aceste lucrurile fără de înțeles!

Am zâmbit doar…amar.

 

 

 

 

Estetică și moarte….

Prima ştire citită pe ziua de azi m-a pus pe gânduri: o tânără, un model de succes în viaţă se sinucide într-o catedrală superbă din Marea Britanie. Datele personale nu vreau să le menţionez din respect faţă de familia fetei, însă sunt marcată de anumite detalii ciudate.

Sinuciderea ca formă extremă de libertate umane are sens pentru mine în anumite situaţii dramatice, de genul bolilor incurabile sau a bolilor psihice din cauza cărora povara vieţii este insuportabilă. În alte situaţii însă gestul îmi pare egoist şi laş. Povestea acestei sinucideri m-a șocat printr-un gest cel puțin ciudat și anume scrierea unui bilet către cei care-i vor vedea cadavrul pe caldarâm. Această grijă pentru estetica morții sale îmi blochează neuronii. Cum să te preocupe așa ceva înainte sa-ți iei zilele?

Înțeleg nevoia de a te raporta la cei apropiați care au contat în viața ta, dar grija pentru cei care vor vedea cadavrul e ceea ce scapa capacitații mele de a înțelege ființă umană. Estetică și moarte. Scena sinucideii pare desprinsă dintr-o piesă de teatru. Doar că moartea e pe bune….

Restul e tăcere…

 

sensuri

Citesc o carte ce mă răscoleşte – „Omul în căutarea sensului vieţii” de Viktor E. Frankl

Din marea masă de informaţii şi maculatură scrisă, nu ştiu cum, această carte a ajuns la mine să-mi trezească neuronii obosiţi şi presetaţi pe lucruri mărunte şi să mă facă să-mi pun întrebări esenţiale.

Nu îmi propun să fac recenzia cărţii, nici nu vă îndemn la lectură (sunt sătulă de cât o fac acasă cu adolescenţii mei rebeli), vă împărtăşesc doar bucuria unei descoperiri care nu credeam că nu mai este posibilă. Bucuria de a reflecta asupra sensului vieţii mele şi de a fi conştientă de adevărul meu. Apoi lucrurile se aşează fiecare la locul potrivit, perspectivele se multiplică, iar universul nu e decât un spaţiu exterior lumii mele.

Scriu acest text în timp ce ştirile mă anunţă că solistul trupei Linkin Park  – Chester Bennighton s-a sinucis. Explicaţiile prezentatoarei curg … molestare, alcool, droguri, moartea unui prieten. Toate acestea fiind însă pentru noi ceilalţi nu pentru el. Noi avem nevoie de a găsi o explicaţie plauzibilă a inexplicabilului. Pentru el, viaţa nu a mai avut niciun sens.

După cum pentru domnul Alexandru Arşinel viaţa sa avut atât de mult sens încât nimic n-a mai contat.(discuţia era despre controversatul transplant de rinichi al acestui domn la Cluj, fiind tratat discreţionar în raport cu ceilalţi  pacienţi de pe lista de aşteptare a unui rinichi compatibil) . O frază din interviul său de aseară mi-a rămas în memorie „Am vrut să trăiesc!” Singura justificare a acestui gest şi raportarea la divinitate ca judecător suprem.

Ce antiteză a sensului vieţii între două destine fără nicio legătură!