Clujul, satul meu drag!

Clujul meu drag, parcă ai rămas blocat într-un timp al uitării!

Citesc că ai ajuns model pentru unii și alții, îmi spun mulți că ești pe val, că cei ce te conduc sunt speciali și chiar aș vrea să fie așa, pentru că ești prima mea iubire, orașul meu natal. Am crezut mereu în tine și te-am lăudat …prima bugetare participativă din cartierul meu, primul oraș cu o strategie de dezvoltare în care e implicată întrega comunitate și multe altele.

M-am întors acasă pentru câteva zile și mi-am revăzut locurile copilăriei mele cu nostalgie, dar și cu multă durere. Prea multă indiferență acolo unde ar fi trebuit să văd evoluție. Primul exemplu: școala mea generală nr. 6 de pe strada Meziad.

Pentru mine a fost școala unde m-am format ca om: cu o locație ideală, lângă pădure, ceea ce permitea profesorilor să facă ore de sport, biologie sau desen într-un cadru natural ideal, cu laboratoare de fizică sau chimie complet dotate, cu profesori excepționali (nu mă feresc de cuvinte) precum d-na Iancu, profesoara de matematică, d-na Ilea, profesoara de română, d-l Cucu, profesorul de biologie, d-l Simon, profesorul de chimie, d-na Horvath de desen). Azi e o ruină. Cu greu, printre crengi și buruieni, mai poți crede că acolo, acum 30 de ani a fost o bijuterie de școală generală. Știam că a devenit sediu de poliție, iar mai apoi locația unei școli de șoferi. Azi e doar o amintire dureroasă pentru mulți copii ai Mănășturului care au învățat acolo.

M-am plimbat prin pădurea copilăriei mele cu nostalgie. Pentru toți cei din zona, pădurea de lângă blocuri a făcut parte integrantă din viața lor. Era o zi senină de primăvară cu mult soare și ciripit de păsărele. Aleile vechi din pădure, pe care le știu din copilărie au rămas aceleași. Chiar și copacii par încremeniți în aceleși forme. La fel și gunoaiele rămase după locuirea temporară de a familiilor de romi de la marginea pădurii.

Am ieși din pădure în zona cunoscută de clujeni La terenuri. E locul unde am învățat să joc baschet, unde mi-am scos copiii la mișcare și unde și ei, la rândul lor s-au jucat.

La terenuri este o ruină. Tot ce era aparat de joacă pentru copii a dispărut, din băncile de altădată au rămas doar niște cioturi de beton, panourile de baschet stau să cadă, iar vegetația s-a întins sălbatică peste tot. Aici se joacă copiii orașului viitorului, modernului Cluj? Nici măcar o alee betonată de trecere spre zona blocurilor nu a apărut. Aceleași șanțuri pline de noroi printre casele recent apărute ca ciupercile după ploaie.

Știu și eu de multele promisiuni de expropriere a terenurilor și de modernizare a locației. Le știu de 5 ani. Nu le mai cred. Mănășturul meu arată ca un sat uitat de vreme. O spun cu tristețe. Cu garajele sale inestetice de pe Parâng, cu podul acela vechi de trecere spre terenuri năpădit de vegetație, am sentimentul că timpul s-a oprit în loc pentru mănășturenii mei.

Am văzut și noul parking auto construit pe strada Moldoveanu, dar în același timp am văzut că cetațenii tot pe iarbă își lasă mașinile, ca acum 10 ani când nu aveau unde parca. Nimic nou sub soare.

Mi-am luat bilet de tren la întoarcere și mi-am calculat timpul de ajuns cu tramvaiul din mănăștur la gara intr-o zi de duminica de maxim o ora. În stația de tramvai de la capatul liniei era pustiu. Niciun călător, niciun tramvai. După 10 min încep să-mi pun întrebări: oare mai circulă vreun tramvai pe aici? Dau un telefon și sunt asigurată că da, circulă, dar mai greu. Am stat 20 de minute așteptând să văd un tramvai, orice culoare, orice direcție, tramvai să fie. Într-un final a apărut unul, modelul vechi care abia se deplasa. M-am urcat în grabă și m-am așezat la geam să admir peisajele orașului. Alunecarea lui pe șine … a fost înceată spre foarte înceată. Fără niciun trafic deranjant, la ceas de amurg de dumnică, tramvaiul meu se deplasa agala în ritmul său firesc: 40 de minute de legănare, dulce legănare. Am ajuns la limită la gară, înainte să-mi plece trenul.

Nu pot să nu observ și lucrurile bune, iar gara din Clujul este un astfel de exemplu. E complet altceva față de acum 5 ani. Și da, am regăsit trecerea de pietoni de la Complexul Sirena exact acolo unde au cerut mănășturenii să fie pusă. Oamenii sunt la fel de zâmbitori și cu o amabilitate puțin încremenită și ea în timp, nativă și de bun simț pe care nu o regăsești în altă parte.

Dar unde e Clujul modern din prezentările PR-ul politic? Mănășturul meu a rămas același sat uitat de timp și cred că merita mai mult.

pe umerii cui stă insuportabila greutate a învățământului românesc!

Anul acesta subiectul începutului de școală m-a ocolit. Băieții mei au vrut să meargă fără mama la școală, iar eu am acceptat resemnată. Partea frumoasă cu flori și poze a trecut, vine cea grea. Grea pentru că nimic nu e gândit în beneficiul elevilor, ci doar să fie bifat, din categoria merge și așa!

Primul șoc, Colegiul german Goethe a pierdut un corp de clădire și elevii de clasele VI, VII vor merge după-masă la ore. Prin urmare, mezinul meu are trei zile pe săptămână cursuri de la orele 13 la 20. Câți dintre noi dau randament în acest interval orar? Eu recunosc că nu. Din 2015 această școală este atât de prost condusă că e strigător la cer și nu se întămplă nimic, indiferent de prostestele părinților. Ițele poveștii se întind spre comunitatea germană din București, profesori corupți și directori numiți politic să schimbe tot ce s-a făcut până acum. Lupte pe viață și pe moarte. Părinți neputincioși și copii care nu-și regăsesc locul în acestă școală. Rezultatul este previzibil: mezinului nu-i place la această școală și nu din vina lui. Frustrant…

Mijlociul este antisistem din naștere. Glumesc, dar în esență nimic din ce-i oferă școala în acest moment nu-i place și nu i se potrivește. Și totuși trebuie să performeze în acest sistem românesc de învățământ. Cu un IQ peste medie își extrage informațiile din alte surse, alege cu obstinație doar ce vrea, nu învață nimic din ce nu înțelege și are curajul să fie el. Consecințele și le asumă.

Eu recunosc că sunt altă generație. Am iubit școală. Ei sunt altfel….un altfel pe care nu l-am înțeles mulți ani. Am ales doar să nu mai consider că ceea ce pentru mine e bine este la fel și pentru ei. Nu are cum. Ritmul vieții lor e altul, iar tehnologia schimbă fundamental raportul dintre ei și informații.

Poate că sună radical, dar nu mă feresc de cuvinte: această generație de copii nu mai învăță din mediul direct al interacțiunii cu profesorii de școală și manualele ministerului educației. Ei au googelul ca mentor, spațiul virtual de comunicare cu colegii mereu la dispoziție și orice problemă rezolvată pe net.

Pe cine mai interesează manualele școlare? Cât de anacronică este toată tavatura asta de început de an școlar, cum că nu sunt manuale! De ani buni profesorii nu mai lucrează cu manuale pentru că sunt prost concepute și nu le sunt de niciun ajutor. De ani de zile se lucrează doar pe auxiliare, culegeri și caiete speciale. Lumea s-a schimbat radical, stilul de învățare al copiilor noștri este altul, iar școala românească…nu mai are legătură cu realitatea. Este suportabilă doar prin sacrificiul unor profesori dedicați și atât.

Pe umerii cui stă insuportabila greutate a învățământului românesc?